Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Scrisori siciliene, 1

        de Adrian POPESCU

Încredințez tiparului o parte a corespondenței mele cu profesorul universitar Nicola Di Girolamo, autorul unor apreciate eseuri despre Montagne și Pascal, povestitor rafinat: Sufletul Domnului și lucrurile cui i se cuvin, Ed. Prometheus, Milano, 1997, Ultima feudă și alte povestiri, 1998, la aceeași editură, romancier, Varșovia, dus și întors, Prometheus, 1998, polemist de temut și critic literar apreciat, activ, îndeosebi, în revista palermitană „Arenaria“, „Fiu al diverselor culturi, autorul a știut să armonizeze, în creația sa, inteligența pasională a sicilianului și la raison franceză, promovînd o alternativă în narațiunea actuală, ieșirea din provincia italiană și înscrierea în Europa, cu un bagaj (cultural) prestigios“, așa îl prezintă Domenico Zampogna, la apariția romanului amintit, inspirat de criza anilor ’68 în Franța, de „maiul studențesc“, de neîncrederea funciară a acestui umanist în comunismul care desființează valorile și unicitatea persoanei.

Referințele la România anilor ’89 - ’90, bucuria cu care a salutat și a comentat Revoluția din Decembrie, paralelismele între sistemele politice ale țărilor estice și vestice, încrederea în noua democrație, dar și avertismentele lucide, într-un cuvînt simpatia, cu care a reflectat asupra noastră, m-au făcut să mă decid pentru publicarea unei corespondențe, sper, mai mult decît strict conjuncturală și cu caracter prea intim.(A.P.)

 

Palermo, 20 decembrie 1989

Dragă Adrian,

Lunga ta scrisoare mi-a provocat o imensă mirare și plăcere, mirare pentru că am confundat persoanele datorită unei informații deformate, dată de un prieten din Mazara, și astfel am crezut că tu ai fost oaspetele surorii lui Certa. Abia mai tîrziu, găsindu-mă la Mazara, Canzoneri (gardianul public, ți-1 amintești? Desigur!) prin anumite amănunte m-a convins că nu erai tu, ci M... Cum am fost în stare să scriu epistola aceea ironică unei persoane blânde, gentile ca tine? Fapt e că nu mai găseam adresele, la mine, cum ai văzut, e o pădure amazonică, în locul copacilor, cărțile. Aveam dreptate să scriu epistola aceea gîndindu-mă la Marcello (!), fie pentru comportamentul lui (ajunge la Mazara și nici măcar un telefon nu-mi dă) fie pentru că, date fiind  anumite întîmplări, nu mi-a făcut, cu siguranță, o bună impresie. Nu judecați, se citește în Biblie, dacă nu vreți să fiți judecați. Dar merg mai departe. Îți jur că scriindu-ți mă gîndeam că-i scriu lui Marcello.

Acum ești singurul care îmi scrie, Ion o face o dată pe an și văzînd că scrisoarea ta mi-a ajuns într-un timp relativ scurt, m-am gîndit că... dinspre M... și doamna care era cu voi (nu-mi amintesc numele ei) nici un semn. Eu am cultul prieteniei, asta-i! Chiar cu prieteni depărtați mențin o corespondență care mă face să mă simt viu și îi face vii și pe alții.

Scria Borges (un ateu) că singura formă de imortalitate constă în a-și aminti de noi cineva. Și aducea exemplul grandios al lui Dante:

„De fiecare dată cînd deschid una dintre cărțile sale, el e etern“.

A-și aduce aminte de noi cineva. Foscolo ca și Dante vorbesc despre frica morților, de dorința lor de a-și aminti de ei cineva în viață.

Azi, raporturile umane sunt desfigurate, domnește egoismul, „particularul“, cum ne prevenea Machiavelli, sentimentul prieteniei se bazează pe utilitate, îți sunt prieten deoarece îmi ești util, deoarece îmi poți da, putem discuta, noile generații, se spune, sunt pragmatice, sau practice, cu aceasta vrem să camuflăm moartea „umanului“. Acum vei înțelege de ce ți-am scris scrisoarea aceea, crezînd că e vorba de Marcello, prototipul noilor generații „pragmatice“!!! O generație - mai rău - fără scrupule, cinică, adesea. Știi cum te cred pe tine aceștia? Pe tine, cu înal­ta-ți trăsătură religioasă, cu umilința ta creștină, cu extrema ta civilitate, plin de respect pentru alții? Un naiv. Asta ești chiar și pentru cei pe care îi consideri prieteni. Etica ta îți va procura cine știe câte deziluzii: dar tu ești mereu gata să ierți: nu a fost așa? Oh, te-am cunoscut repede și te-am opus altui model: Marcello, fără minte și mai mult nu zic. Admir italiana ta, cum am înțeles, acum începi să o aprofundezi, ești în stare să-mi scrii o lungă scrisoare, chiar dacă cu unele erori, și, deoarece vrei să te perfecționezi, ți le semnalez pentru a nu le repeta, fără a avea eu un ton profesoral. Merg mai departe, dar nu vreau să crezi că mă conduce îngîmfarea, ci, dimpotrivă, admirația că ai ajuns pînă aici. Eu ce știu în românește? Iată diferența, deci merg mai departe, știind că eu nu știu o boabă din limba ta.

Toate acestea sunt un semn de iubire! O a treia lectură m-a făcut să consider scrupulele tale, ce-ți revelează profunda umilință creștină, în afara discuției, dat fiind echivocul ce acum l-am clarificat.

Îmi ceri vești despre Rosario Assunto: mie mi-e necunoscut. Am telefonat unui amic și acesta a știut despre cine e vorba: Assunto a predat la Roma filosofia: e scriitor și critic literar și un fervent catolic. În legătură cu Bachelard, am să-1 caut în pădurea mea amazonică. Lungimea acestei scrisori nu îți spune nimic? Te-aș ruga să-mi scrii la mașină, altădată, așa cum mi-ai scris poezia, ce mi se pare (spre final)  oglinda unei conștiințe înalt spirituale, mistică, de-a dreptul, cum reușești să trăiești printre ceilalți ce nu-s la nivelul acesta moral? Dar sunt și cei care-ți seamănă. Crăciun fericit! Auguri!

Mulțumesc pentru invitația de a trimite vreo carte de a mea. Pînă acum am scris cărți despre literatura franceză, dar ele nu mă mai interesează, m-a interesat timpul dedicat scrierii lor, achizițiile culturale, cunoașterea. Am scris apoi romane și acum îmi caut un editor, aici sau în Franța, deoarece acțiunea unuia dintre ele se desfășoară la Paris, titlul e indicativ: „Varșovia - Paris, dus și întors“.

Pot, în schimb, să-ți trimit niște recenzii, (precum aceasta ce, cred, își va găsi locul la revistele unde colaborezi) un studiu lung, 10 pagini, dar nu știu dacă aveți așa mult spațiu. Dacă zici că zece pagini pot fi acceptate ți le trimit, tratează despre unul dintre cei mai buni scriitori italieni, Vicenzo Console, treizeci de rînduri pagina (cartella) în mod normal, dar eu scriu patruzeci de rînduri pe o pagină, decide tu fără să-ți creezi dificultăți la revistă.

© 2007 Revista Ramuri